Devastazzione, canto XXXIII

Pseudonimo d’arte: Pessimo De Libertis

(da La devastazzione de lu ‘nferne, Pessimo De Libertis, Evoè edizioni, Te, 2023 )

Allore llu dannate  azzò la cocce,

finò a magnà e se pulò la vocche

nghe li capille de lu muccicate

e subbete dapù ce jette fiate:

“mò tu vulisse che ji m’argiresse

na lame lla a na piahe che fà dole

sole a penzà. Ma se però servesse

a fà capì ci ahere stu brigande

che me sta a fianghe e n’n me lasce sole,

de lagreme e parole n’avrai tande.

Ji  n’n sacce come hi’rrivite ecche

ma fiurendine parle, se ci azzecche.

Se te n’arcurde ji fui conte Ugoline

e quosse sotte a mmà,  ssu beduine

ha state l’arcivescuve Ruggjiri

ma mò t’arconde, senza tande gjire.

N’te stinghe a dice ca  ji me fedave

de quosse che mò vide,  je cretave,

e ‘nvece me frecò e murive accise.

Ma quelle che mahari tu n’hi ‘ntese

ahè come m’accitò, nghe che turmende!

Pe quasse angore soffro e angò m’uffende.

Loche a na torre ji avè state archiuse

già da ca’  mese e sole  nu pertuse

faciave andrà na cì de sole o lune,

finghè,  tra i sogne,  ne fecive une

nda fusse prufezzie, pe quante dure,

che me svelò qual’ahere lu future.

Sugnive stu dannate che sta ecche

che ‘nsimbre a n’andre e tre dave la cacce,

su lu monde che sta tra Pise e Lucche,

a nu lupe nghe li fije, li rentracce

e l’insegue nghe nu branche de cagnacce

assì cattive, prateche e affamite.

Quanne lu lupe n’n po’ cchiù scappà

peccà li zulle se ferme p’arfiatà

je va addosse li chine e nghe li zanne

li mucceche, li strazzie e apù li scanne.

Quanne che m’arsbejive a la matine

sendive a piagne li guajune mine

che steve chiuse loche ‘nsimbre a mane

e cercheve, pe magnà, na cì de pane.

E se n’n pjigne mo che sti a capì

quolle che stave pe succete llò

dimme, pe fatte piagne, che ce vo?

A nu tratte m’addunive che dabbasce

statavene a ‘nchiudà a la torre l’usce.

Diventive na prete e li mammucce

se n’addunò ma ji armanive zitte

tutte lu jurne e angò tutta la notte.

Appena s’arvedò na cì de luce

vidive quattre facce sbahuttite

che su la mì parave esse specchjite

e allore m’assalò pinsjire truce

e tutte e ddo li ma’ me muccichive

pe la disperazzione;  ma li fije

cretenne ch’ji  tenasse tanda fame

diciò “papà, sicure fusse mije

che nghe li carne nostre tu te sfame.”

Me dive na calmate pe calmalle,

e pe ddo jurne ce ne stemme zitte.

Oh quante lu ‘rcurdà ahè dure calle!

Lu quarte jurne Gadde me se jette

a li pite e grite “ajuteme papà!”

Loche  murò. E nda je vede a tta

me se murò chill’iddre a une a une,

tembe ddo jurne e allore me mettive a

strettichille, tuccalle, a scote furte

e nde nu matte apù che s’avè murte

tutte, pe nnome, pe’ ddo jurne chiame…

dapù n’n sacce cchiù, vinciò la fame.”

Dette sti cose je se torce l’ucchie

e s’armette a scutecà angò la cucchie.

Dannate Pise, vregogne de lu monne,

se pozza move Capraie  pe ‘ntasà

l’Arne a la foce cuscì da fà  affugà

tutte la gende tò,  chè pure fusse

che cullù ahere state saldafosse

chill’iddre che ci antrave? Ahere guajune!

Cumungue jemme  anninze là a llu piane

dua  iddre aneme sta stese cungelate

nghe l’ucchie ngangrenite da lu ghiacce

c’ha fatte li prime lagreme versate,

e sta croste j’ha fatte nde nu tappe

da dua manghe na lagreme cchiù scappe.

A nu tratte me parò a sendì n’ariatte,

nu vendecelle;  pè capì stu fatte,

addumanne a lu mastre come maje,

viste ca ecche n’n c’avesse a sta

giacchè n’gi sta l’umore che lu fà.                

“Aspitte n’andra cì e capiraije”

diciò lu duca “ anzi lu vedraije.”

Une di chille ca statave loche

ce fà “gende cattiva, mica poche,

viste ca mò v’attocche sta ggelate,

pe ccarità leveteme sta grate

ca me sta nninze all’ucchie e che me ceche!”

“ji te la leve se ce fi sapà

‘nda te chijme. Ch’ji pozza armanè ecche

se dapù nnu facce!” E asse lapperlà

“ji so’ frate Alberiche “ diciò “quelle

c’ahè mije che la frutta ‘nge la magne;

e mò me stinghe  mmezze a sta gelagna

a  hote  lu frutte de llu fatte belle.”

“Ma che sti ddice, tu sì ‘ngore vive!”

Dicive. Asse m’arspunnò “ahè lu vere,

l’anema ha state  ecche sprufunnate,

ma lu corpe sta su; se l’ha pijate

in gestione, findande che ‘n se more,

nu dimonie. Peccà cuscì succete

se tu l’hi cumbenate troppe zazze:

subbete l’anema ve’ qua sotte,  vide,

e lu corpe se lu pije nu diavulazze.

Cuss’addre ssa vicine ahè Branca Dorie…”

“Ma che sti ddice, n’ci arcundà li storie!     

Branca sta vive, magne, beve e cache!”

Je me ce ‘ngazze ma asse angò ‘n se piache

“ pure Michele Zanche, anema ‘n pece

lu corpe a nu demonje in sua vece

lasciò su ‘n terre. Mò fà nd’hi prumesse:

‘llonghe na mane e liveme stu ggesse.”

Gne lu levivi e n’n cerchive scuse.

Sole li genuvise po’ ‘nventà

cirte fregnacce:  che lu corpe ahè suse

e l’aneme a lu Cocite se ne sta.